Cand am intalnit-o avea 23 de ani de casnicie... imi povestea rar si apasat cum a decurs fiecare etapa a vietii ei, cum a luat-o peste nas de cate ori s-a ivit ocazia, cum a fost tinuta de fraiera ani si ani de zile, ba de familie, ba de rude mai indepartate, ba de colegi la serviciu. Avea doua tentative de sinucidere "la activ", mult simt, prea mult simt autocritic si era pasionata de carti si arta.
Avea o singura prietena foarte apropiata inafara de mine, care si ea la randul ei, se straduise ani de zile sa-i arate viata in lumina: Dana era mester in a vedea totul negativ, dureros, nevindecabil. Am mizat amandoua -eu si cealalta prietena- pe inteligenta ei, de-aia nu ne-am dat batute cu una cu doua... Uneori aveam senzatia ca n-o ajutam deloc, ca intra mai tare in rahat din cauza noastra... alteori eram atat de fericite s-o vedem ca mai face un pas inainte, ca i-am dat un licar de speranta macar pana sambata viitoare cand trebuia s-o luam de la capat cu explicatiile si logica: "Dana, tu nu esti bantuita de nici un demon", "Dana, tu ai si parti bune", "Dana, tu esti un artist sensibil"
Pe vremea cand am cunoscut-o, toata durerea de moment "curgea" din casnicia nefericita. Dumnezeu sa ne ierte, dar am sfatuit-o sa plece, sa lase totul in urma, sa o ia de la capat de una singura... Abea cand ruptura a avut loc -el a dat-o afara din casa in urma unor neintelegeri financiare; ea n-ar fi avut niciodata curajul sa plece- si a trebuit sa ia totul de la ZERO am rasuflat usurate: "acum o sa fie fericita". Cateva luni bune a fost ocupata cu decorarea/mobilarea noului apartament: in vreo trei luni de zile s-au facut praf cel putin 25.000 de euro, in conditiile in care, venitul ei lunar abea daca ajungea la 1000... Dupa ce totul a fost pus la punct, Dana a luat-o din nou pe "ulei"-ul bine cunoscut... miile de planuri ce le avusese la inceput, cu pictura, cu vioara, cu engleza, cu poezia, cu excursiile, toate s-au naruit peste noapte si Dana era din nou la pamant...
Intr-o zi a venit foarte luminoasa si vesela: "Elena, plec intr-o excursie". Bucuroasa, incep sa-ntreb detalii: unde, cand, pe cata vreme. Ea nu si nu, raspundea in doi peri. Dupa vreo 6 ore de iscodeala, imi zice foarte relaxata:
- Elena, locul ala in care ma duc eu, il numiti cu totii -voi, astia (si mi-a aratat cu mana un fel de "voi astia de jos, astia care nu pricepeti nimic din viata asta")- il numiti moarte. Dar e numai o eliberare, crede-ma. M-am gandit sa mor in Pacific.
Mi s-a inclestat gura, si vorbele mi s-au oprit in gat. Argumente nu aveam, ar fi sunat oricum totul extrem de ieftin, fata de "revelatia" asta a ei... Si-am inceput disperata sa bangui verzi si uscate, doar-doar mi-o veni vre-o idee geniala in timp ce vorbesc... Dupa alte doua ore de negocieri, ramanem intelese ca vorbim mai departe maine. "Macar o zi am castigat, am sa sun cealalta prietena a ei, am sa-mi storc creierii la noapte", gasim noi ceva... Dar n-am gasit nici un argument: copii nu, casnicie nu, cariera nu, parintii morti amandoi, cu fratele nu avea o legatura enorm de stransa. Iar "povesti" de gen "suflarea de viata" ce-o porti in tine, "sensul vietii", ori sinuciderea ca pacat, nu aveau nici un fel de rezonanta in urechile ei.
Cealalta prietena era plecata in Romania, n-am reusit sa dau de ea...
A doua zi Dana nu mai apare. Sun disperata, nimic. Planuri, de fapt planul de atac (ca era unu, dar se repeta la nersfarsit): sa merg la politie. Dar daca nu s-a sinucis? Ma iau politaii de nebuna... Saptamani intregi de cosmar si invinovatire: cum pot eu fii atat de ne-om: sa nu pot explica unui individ disperat ca mai este VIATA, fericire, speranta...
Cateva saptamani mai tarziu, aflu ca Dana incercase sa se sinucida (sau mai degraba facuse teatru din asta, ca de reusit, oricum, se pare ca n-avea in plan). Dar la cel putin o luna sau doua dupa momentul in care a povestit cu mine ultima data... A urmat terapie intensiva, pret de cateva luni. La un moment dat, se apucase de pictat, de munca, de multe; era un alt om. Si m-a sunat de sute de ori, dar n-am avut nici putere, nici curaj sa raspund: de nervii mei nu-si bate nimeni joc. Asta hotarasem cu multi ani in urma...
A urmat o alta cadere, plus o noua tentativa de sinucidere. Si inca una... si inca una. Niciuna dusa pana la capat, dar toate cu aceeasi strategie: "nu stiu daca vreau sau nu sa mor, cert e ca vreau sa-i fac pe cei din jur sa sufere..." Incetul cu incetul, pe cealalta prietena au lasat-o si pe ea rabdarile... iar rudele indepartate sau apropiate, nu mai vor sa stie de ea... De-acum se poate sinucide, ca n-o va mai opri nimeni...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu