"Sarbatorile"...

http://www.revistatango.ro/litere/dosar/ileana-vulpescu-sarbatorile-mele-8199.html

Handicapatul...

http://anemari.revistatango.ro/2013/05/15/handicapatul/

Prima zi de gradinita

Despre cat suntem de proaste, mame fiind...  "Ca sa le facem bine copiilor" nostri -ca asa spune societatea, medicul, psihiatrul- ii impingem la gradinita...

http://ambasadorforfree.blogspot.de/2013/09/1st-day-of-kindergarten-happy-my-ass.html


Nu sunt o fire plangacioasa; daca puiul vine cu o zgariertura/ cazatura/ cu un cucui, ii pun un plasture/dau pupic, ii sterg lacrimile si gata, "nu-i aua".

Doua povesti din parc

http://ambasadorforfree.blogspot.de/2013/10/doua-povesti-din-parc.html

Am crezut ca o sa fie usor...

Despre fuga dintre joburi, disperarea si vesnica incercare spre "mai bine" (scoala mai buna, haine mai bune, jucarii mai frumoase) care, in loc sa ne aduca mai aproape de copiii nostri, ii imping dimpotriva la distanta.

Despre dezorientarea unei mame, ce se intinde de dimineata pana in rugaciunea de seara... "Cat mai este pana la vacanta? Amin!"

http://alice.revistatango.ro/2013/09/20/am-crezut-ca-o-sa-fie-usor/

Nuliat…

In camera suprapopulata, adulti -inghesuiti pe scaune si pe fotolii- discuta aprig cu si despre musafirii nou-veniti.

Pe covorul caramiziu de pe jos, copiii stau cuminti si vorbesc in soapta.

O fetita cuminte, cu parul tuns scurt si bucatele de paie uscate in urechi, in loc de cercei, ma priveste rusinoasa de cate ori stam impreuna. Ar zice, ar veni la mine, m-ar intreba, dar n-avem nici o limba comuna… Sta de-oparte si admira, cand lumea, cand dialogul… oare intelege macar crampeie din ceea ce se vorbeste in casa?

In oglinda ochilor negri de soricel cuminte, se citesc rabdarea, semnele imense de intrebare a foamei de ieri si de azi, nedumerirea unui actor ce joaca neputincios in viata si scenariul altora. E interminabil filumul dureros ce ruleaza neintrerupt in cei 6-7 anisori cati ii are… si nemarginita speranta ca maine, mami va avea un ban in plus cand vine acasa.

“Nuliat, adu o oala cu apa!”, “Nuliat, curata cartofii astia”, “Adu-l pe Raihan si spala-l pe maini”, “Beka a adormit pe covor in living. Du-l la buni in pat” … Tacuta, urmeaza sfioasa toate comenzile... N-am auzit-o sa spuna niciodata NU. Copiii de varsta ei, care vorbesc deja cursiv engleza, merg la scoli private. Pentru ai ei, pana si scoala „de stat“ la care merge ea, e foarte scumpa. Scoala de fapt nu costa nimic, dar papucii, caietele, caserola umpluta zilnic cu mancare, termosul cu ceai, toate costa bani.

Pe tatal ei nu l-am vazut decat de doua ori, seara, abea trezit si gata de mers la… un pahar “cu baietii“. Din cate am inteles, castiga exact atat cat bea. Uneori un pic mai putin, si-atunci perchezitioneaza geanta nevestei, in care fiecare banut e numarat si planuit pentru supravietuire, maine.

Mama ei, inalta si supla, curata zilnic zarzavaturi, pe o leafa de mizerie, in curteaunui hotel dim cartier. (E ciudat cum foamea si neajunsurile pot face unele femei sa radieze fericire…). N-are voie sa ne cheme la ei in camera. Iar in camera de zi, sau in curte, unde stau musafirii, n-are voie sa apara; cu ceva luni in urma s-a paruit la figurat cu mama soacra…

Uneri copiii fug in curtea din spate si se joaca fotbal pana se incinge mingea de carpe. Nuliat nu pleaca niciodata; sta si ne priveste tacuta. Uneori sta ore in sir printre noi, cuminte, intr-un colt, ca sa nu deranjeze pe nimeni. Numai obisnuitele comenzi, aparute scurt si taios din cand in cand, ii taie “filmul” cu musafirii…

Intr-o zi a prins curaj. A venit la mine, a murmurat ceva cu ochii atintiti la mine si-mi astepta reactia… Io stau blocata; arata ca un om mare care-si descarca sufletul. Dar din murmurul ala n-am inteles nimic. Fetita, vizibil rusinata, repeta intrebarea. Ma uit la ea, mai uit la fata mai marisoara de langa mine, tulburata. Nuliat ma intrebase ceva misterios, greu, existential…

Sorry, Maria, what is Nuliat saying?

She asked: “auntie, can you buy me a dolly?” She wants a dolly, Elena.

Copilul asta de cativa anisori n-avea nici macar o papusa

Dolly… m-am trezit mururand ca trezita dintr-un vis urat… Maria, do you know where we can buy a dolly?

Yes, on the market in Kizungu

Can you come with me and help me search one?

Yes, but we need to finish the lunch first

In piata zeci de tarabe, sute de gura-casca. Legume, sweet potatoes, matoke, fenee, avocado, rosii, fasole pastai stateau tolanite la soare si asteptau cumparatori. Un baiat vinde tot soiul de treburi agatate pe-un fel de panou pe care-l ridica in soare. Nu ne place papusica lui ca n-are nici 10 cm. Sa cautam ceva mai serios. Ajungem intr-o camera in care o femeie si-a amenajat un fel de second-hand cu jucarii. Doua lazi imense, cam 3-4 metrii cubi de jucarii de plus. Nici o papusa…

Sorry, Nuliat, we didn’t find any dolly today. We keep on searching tomorrow, ok? Copila a pus ochii in pamant…si- a murmurat: Ooookkeee…

Am cautat si-n zilele urmatoare, nimic. Cu timpul am uitat complet de ea. Oricum banii ramasi de cheltuiala pana la intoarcere imi erau numarati. Si era musai sa cumpar (ce ironie!) suveniruri celor de-acasa.

De la niste musafiri, Nuliat a primit o pereche mica de cercei de argint; deosebit de frumosi cerceii, cu pietricica albastra. Toata lumea se simte datoare de un comentariu mic: “vai ce frumosi”, “ai spus multumesc?” “auzi, a zis buni ca sunt chiar de-adevaratelea din argint…”, “Ai grija de ei, nu cumva sa ti-I fure la scoala!”

Nuliat n-avea nevoie de haine, de cercei, de comentarii. (Si nici Europa n-avea nevoie de suveniruri in cos-de-gunoiul, si-asa plin varf…) N-as fi putut sa-i ofer nici tata responsabil, nici scoala ori mancare mai buna. Dar o papusa, o papusa ar fi trebuit sa-I fi luat… (“If you can not feed the whole world, just start by feeding a single person”) Cred ca m-asteapta si azi, cuminte, pe banca veche de lemn, din curte, iar ochii de ingeras cuminte, cer unui muritor de rand un nimic esential... Auntie, can you buy me a dolly?

Daca nu vrei si nu vrei si nu vrei sa stergi geamuri, intreaga natura te ajuta; inclusiv progeniturile

Sambata asta musai sa sterg geamurile. Musai!

Am tot amanat; ba a plouat, ba a nins, ba au inflorit toti pomii si e plin de polen lipicios peste tot. Intre timp, zeci de paianjeni, mai mari sau mai mici, si-au facut cuibusor de nebunii pe la colturi… Ca sa fie meniul complet, membrii minori ai tribului au pictat cu manutele floricele frumoase de sos, ulei, creme, vaselina, acuarele… original finger painting, ce sa zic. Aproape ca nu mai am nevoie de perdele; nu se mai vede „de-afara-n casa“ …

Doua lucruri, in paranteza:

Unu: nu m-am nascut cu obsesia/ pasiunea curateniei. Musai sa mananc din farfurie curata, pe masa curata. Si musai sa fie toaleta curata. (Asta e un lux ce mi-l permit zilnic). Restu’ e… “nice to have”

Doi: imi place muuult sa joc teatru. Numai rolul lui Sisif mi se pare penibil de tot. Doamne fereste sa dai cu mopul pe jos prin casa; in max 30 minute “s-a varsat” cu siguranta un pahar de suc, o farfurie cu supa si una cu pilaf, a intrat unul cu noroi/ nisip samd. Asa se face ca… “il joc” pe bietul Sisif NUMAI cand imi raman sosetele incleiate in podea…

Acuma zic, gata. Daca nu le fac azi, nu mai apuc sa le fac. Sambata am musafiri. (Azi as fi avut un chef nebun de calcat haine. Aaaah ce miros frumos cand dai cu fierul incins pe bumbac… ok, daca gat geamurile, BONUS: am voie sa calc doua-trei haine). Casa e cum e: n-apuc sa renovez o ruina intr-o saptamana; nu e timp. (Adica timp ar fi, da’ nu-s bani.) Da’ sa nu speriu de tot bietii crestini nevinovati; macar sa-i astept cu podele curate (asta pot s-o fac vineri seara). Si cu geamuri curate. Asta tre’ sa ma bag in priza s-o fac azi, sambata, c-o saptamana inainte. Si sa ma rog Sfantului Nicolai, facatorul de vanatai, sa nu le dea pulior prin cap refacerea “picturii”.

Ma pregatesc mental c-am sa fiu intrerupta de la treaba cam o data in 10 minute. Imi sare mustarul numai cand ma gandesc… Ok, beau muuuuulta apa (un litru de apa face la mine cam cat doua espresso), bag o cafea mica pe deasupra, sa nu ma lase balta tensiunea (eu ii zic tensiune; de fapt e o moleseala duuulce care tine neintrerupt, dar apare mai ales catre amiaz, si mai ales in weekend. As dormi somnul lui Lazar, dar dupa max. 3 ore “Maaaamiii, fac piiiiiisi miiiiine”). Pregatesc o galeata cu apa calda cu multa spuma, inhat buretele, sulul de hartie. Naiba sa le ia de perdele, cum sa sterg geamul fara sa le spal? Iau perdelele la rand. Presimt nu numai ca n-o sa gat astazi: nici n-o sa apuc sa-ncep!

-Maaaaamiiiiiii (ioi, mi se “normalizeaza” deja tensiunea)

- Ce-i?

- Caaaaaca….

Las galeata in mijlocul casii, fug s-aduc olita.

- Nu vine… imi zice indianul mic cu ochi de soricel.

La naiba, bine c-am fugit degeaba. Duc frustrata olita  inapoi in baie. Aoleu, in baie oglinda patata de degete, wc-ul murdar ca-n personalul Brasov-Teius, sa pun mana sa le sterg.

- Maaaamiii, Maji si-o bagat manutele-n apa!

Fug inapoi. Pe jos balta de apa, juniorul rade multumit cu manutele pline de spuma. Il cert, il sterg, ii dau alte haine.

- Maaamiiii

- Ce-i, ma, iara?

- Picaie! (mancare).

Aoleu, in frigider nu-i nimic de mancare. Pe aragaz nici atat. Gata, ma ia cu transpiratii. Unde naiba-i uleiul? Juniorul umbla cu sticla desfacuta prin casa. Cand ma uit mai bine la el il vad uns pana la urechi cu ulei. Ma intreaba daca-i sta bine… O, esti frumos cum numa-n vis…

Unuia ii cald, da-i hainutele jos. Aluilalt ii trebe mar. Inca o felie. Da’ orez cu scortisoara nu ne dai? Unde-i masinuta aia albastra? Mami, Moses tut (Moses m-o batut) aduna mai bucatile alea de puzzle de prin casa, mami, cand plecam la spielplatz, inghetata mai este, ia uite ca-ti da mami, nuuuu, pot io singur. (Ghici daca urmatoarea pat ape podea e “de vanilie” sau “de ciocolata”) Stati aici sa duc gunoiu’ Nooo, we go gether! (we go together). Haoleu, ploua; cearceafurile mele intinse “la soare” se umple nu numai de apa, da’ si de pete galbene de polen, de la florile de mar batute de vant… (nu c-as fi avut io cearceafuri albe vreodata in viata mea…) Maaaaaamiiiii caca, pisi, apa, kikilii (jucarii) lapte, pita, cane (carne) patru cinci ore la rand, ca de n-ar fi nu s-ar povesti.

- Mami, da’ de ce sa domim ca mie nu mi-si somn…

- Tie nu. Lu‘ mami! Capu‘ jos. Si gura!

Inviere la oferta

http://www.dailycotcodac.ro/2013/05/inviere-la-oferta/#more-29215

Buni

O femeie simpla si retrasa, cu zambet cald pe obraz... Nu stiu ce varsta are, dar dupa vocea molcoma si felul cum isi dramuieste vorbele -INAINTE de a le scoate pe gura- banuiesc ca ar putea sa-mi fie bunica. Micuta, cu parul nins tuns simplu scurt si ochelari cu rama de plastic, nu vorbeste mult si nu vorbeste cu toata lumea. Dar de zambit zambeste in continuu, tuturor, zilnic, de la 7 pana la 1...

Ne saluta intotdeauna prima, cu toate ca, majoritatea dintre noi i-am putea fi nepoti... cu zambet atat de bland si de cald cum numai bunicile intelepte si bune pot avea.

In fiecare zi repeta ritualul curateniei in  birouri, holuri, toalete, sterge geamuri, mese, monitoare... Impinge un carucior mai mare decat ea in care stau cuminti, "ca in blidar la sasi" aspiratorul, mopul, teancuri de carpe curate, suluri de hartie igienica, sticle cu solutii, suluri cu saci de plastic... In urma ei ramane intotdeauna podeaua usor umeda cu miros de toporasi.

Lumea ii zice "die Russische Putzfrau" (Rusoaica, femeia de serviciu). M-am intrebat de multe ori daca o fi chiar Rusoaica adevarata, sau urmasa de-a nemtilor deportati in Rusia... Dar n-am indraznit niciodata s-o intreb... De cate ori ma gandesc la ea ma napadesc lacrimile; cum stau eu linistita si sa beau cafea, cand Buni isi indoaie spatele obosit de ani, sa-mi goleasca mie cosul de gunoi, sa-mi stearga masa, sa dea cu aspiratorul pe jos?

Intr-o dimineata, am nimerit una langa alta pe drumul dintre parcare si cladirea firmei. O salut, vorbim de vreme. Prind curaj.
- Dumneavoastra sarbatoriti Pastele Catolic sau cel Ortodox?
- Noi sarbatorim Pastele Catolic. Si pe vremea cand am fost deportati in Rusia, ne-am pastrat obicieiurile, desi, mai mult in ascuns, de teama regimului...
- Stiti, bunica imi povestea cum Sasii deporati din satele transilvanene, au avut voie, intr-un tarziu, sa se intoarca acasa... Dar n-au mai avut voie sa locuiasca in casele lor, ca erau deja ocupate, au fost nevoiti sa stea, desi in aceleasi curti, in grajdurile de animale... Tot ce avusesera mai de valoare prin casa, disparuse cu mult inainte de revenirea lor: animale, haine, vin, cereale, panza, unelte, impartisera localnicii intre ei, imediat ce sasii au fost deportati catre Rusia...
- O, doamna, asta inca e noroc curat. Intr-o vreme, in Rusia, ne-au obligat sa muncim fortat, intr-un fel de lagare, departe de satele si comunitatile noastre. Cand ne-au dat voie "sa ne intoarcem", n-am avut voie nici sa ne apropiem de satele din care veneam, ci am fost plasati, desi in aceeasi regiune, in cu totul alte localitati... Cazurile din Transilvania au fost norocoase...


Am mers mai departe tacute, una langa alta, pana la cladire... Femeia adancita in ganduri din alte vremi, eu, blocata de imensitatea catorva fraze... Oare de cate ori a fost nevoita femeia asta s-o ia de la zero? Si cat de mare i-a fost si ii este dezamagirea, cand, reintoarsa in tara de origine, lumea o vede tot ca pe o "vinitura"?

Doamne, nu da omului cat poate rabda...

Edenul de-o clipă: PSALM 5

Edenul de-o clipă: PSALM 5: Sunt strajă azi doar vanităţii mele culese ori păstrate-n tomuri mii rămas la senectute-ntre copii ca rătăcita lampă printre stel...

Be The Best Of Whatever You Are

If you can't be a pine on the top of a hill
Be a scrub in the valley, but be the best little scrub on the side of the hill
Be a bush if you can't be a tree

If you can't be a bush be a bit of the grass
And some highway happier make.
If you can't be a muskie, then just be a bass,
But the liveliest bass in the lake.

We can't all be captains, we've got to be crew,
There's something for all of us here.
There's big work to do and there's lesser work, too,
And the thing we must do is the near

If you can't be a highway, then just be a trail.
If you can't be the sun, be a star.
It isn't by size that you win or you fail.
Be the best of whatever you are

De ce plangi, mami?

- Am fost cu Conelia de la Kindagaten la Kirche
- La Biserica
- Biserica ii Kirche? Hmm, nuuuu, biserica ii aia din Stuttgart, mami, asta ii Kirche... Si la Kirche am vazut pe Jesus-Kind. Si am vazut o poza cu Jesus-Kind, mai mare. Si avea o Krone pe cap.
- Coroana...
- Coroana. Si Krone aia avea Spitze.
- Spini, Moses. Li se spune spini.
- Spini. Si Spitze, ok, spini, ii faceau lui Jesus-Kind aua. Mami, ii curgea sange... Si o tanti o luat un prosop si l-o sters pe fata...
...

- De ce plangi, mami?

Fara orientare

Facem ce facem si, odata ajunsi pe alte meleaguri, din fosti prieteni, din membrii ai aceleiasi familii, ajungem niste competitori; ne furam/ mintim/ inselam unii pe altii pe cat de des avem ocazia. In plus, de fiecare data cand vorbim cu alte "natii", nu uitam sa ne facem propriul popor de rahat: vorbim in gura mare ca TOTI Romanii fura/ ca nu-s de incredere/ ca nu-s harnici, ca... ca... ca... Vai de el neamt, care aude o astfel de poveste de la mine. Isi face cruce cu limba-n ceriul gurii si ma ocoleste de azi inainte la cel putin un km distanta.

N-am vazut problema asta numai la Romani. Am vazut-o si la alte popoare. Insa, fie ai nostri sunt campioni, fie mi-s cei mai dragi -de-aia ca-s ai mei si gata, fara alte motive. Subiectiv vazut (ca numai asa pot, cand e vorba de "ai mei") ai mei reuesesc sa se urasca/ invidieze cel mai repede, si asta pe perioada cea mai indelungata. Sau pentru totdeauna. As putea scrie biblioteci intregi cu sapaturi, intepaturi, trageri de sfori si ite, intrigi de roman politist, procese interminabile, sute de mii de euro date pe apa sambetei. Toate astea numai din povesti cu Romani ai trecutului meu glorios in Stuttgart. Noroc ca n-am fost niciodata victima...

Cand venim in alte tari, in primul rand suntem manati de vise, sperante, euforii. Avem o lista lunga, SF, cu planuri de mai bine: financiar, psihic, educational, tara care "ne adopta" promite multe. O vreme traim in euforie, dup-aia ne dam cu capu' de perete ca intre "ce am crezut" si "ce este de fapt"  se intinde o gura mare de prapastie. Suntem deprimati, irascibili, dezorientati. Atat de tare ca si mama daca ne suna sa ne intrebe "ce mai faci? ti-ai gasit servici?" ne provoaca, daca nu diaree, macar voma. Daramite vreun amic, vreo sora sau vreun var, care face o gluma nesarata... Asta e momentul propice in care incepem sa aruncam cu cacat unii in altii: cutare ne-a mintit cand ne-a chemat la el, cutare a zis ca ne-ajuta, da' nici el nu cunostea bine limba si sistemul, cutare a vrut sa ne fure cand ne-a luat la el in chirie (nota bene: NICI UN NEAMT NU TE IA IN CHIRIE DACA NU AI SERVICIU!) etc. etc. etc.

Nu exista o reteta despre CUM SUPRAVIETUIM IN ALTA TARA CEL MAI SIMPLU. Dar exista o reteta CUM SA NE TAIEM CRACA CU SIGURANTA: hai sa tragem fiecare spuza numai la turta proprie! Daca ne-am prins care e faza cu sistemul de invatamant, sa nu o spunem nimanui. Pai daca copiii mei n-au decat 6 clase, de ce sa aiba copiii tai mai multe? Hai sa luam in ras orice efort al unui Roman venit de mai demult pe aceleasi meleaguri, care spune ca nu poti supravietui in Germania fara sa vorbesti Germana. Ca noi suntem mai dastepti! Hai sa -pe motiv ca "l-am ajuta" pe noul venit- ii vindem cacaturi gasite -gratis- si adunate in soprul din spatele casii cu preturi exorbitante: "iti fac un pret bun, ca ne cunoastem".  Hai sa ne cerem unii altora lucruri/bani imprumut si sa uitam sa le restituim. Hai sa ne vorbim pe la spate cat e Elena de grasa, cat e de fraiera ca nu trage mai multe sfori la locul de munca. Si daca e ardeleanca, sa nu uitam sa-i spunem intamplari din "copilarie" cand noi, veneam din alte parti ale tarii catre Ardeal sa vindem arpagica. Si cum ii fraieream noi pe ardelenii aia, mama lor de tantalai!

 Va jur, adunati in 10 ani atatea fructe -de integrare, progres, intelegere a sistemului, invatare a culturii, mentalitatii tarii "de adoptie" etc.- cat aduna altii in 2 luni. De-aia pentru ca o sa va luptati singuri. Noi suntem dastepti, nu suntem ca altii, nu-i asa? Numai ca altii se numesc Greci, Croati, Camerunieni, Japonezi, Indieni. Niste fraieri, dom'ne!

Poate ne lipseste o gena. Poate suntem prea mandri de trecutul nostru glorios, in care ne-amvandut si tradat, cand domnitori, cand teritorii vecine, cand aliati. Si cum sa renuntam noi la o astfel de sfanta traditie?




PS
Eu nu dau lectii nimanui, eu observ.  Consider -daca-mi permiteti- ca nu putem face progrese decat impreuna. Dar voi faceti cum credeti...

In plus as da orice sa mentin "deasa" ocazia -pe meleagurile astea- in care copiii mei aud DIALOG in limba Romana. Deocamdata e singura limba pe care o vorbesc cel mai bine si singura in care "ingerasule" suna autentic. (Am zis ca nu pot judeca decat subiectiv, da?). Iata de ce:


EU: vrei mancare?
COPILUL: vrei mancare! (ar vrea sa zica "vreau"...)


COPILUL: mami, asa-i ca-s frumoasa? (e baietel)

Recomandare de film...

unul despre trupa simplu (smiley, crbl, connectR, prietenia si scara de valori a "copiilor de cartier")
http://www.youtube.com/watch?v=6Sy4uwBSku8

si unul (ultimul?!) al lui Sergiu Nicolaescu: Poker (despre calcatul in picioare fara limite, lipsa de respect si felul "Romanesc" de a incheia afaceri)
http://www.youtube.com/watch?v=D7RGEwV-Nxo

Ambele sunt gratis de vazut pe youtube.


Mai am sa va recomand un film frantuzesc ADEVARAT, din pacate pe youtube e numai trailerul (aici in Germana...) despre sansa (anume 0%) copiilor din familie/ mediu sarac -din Franta- de a ajunge la un job normal
http://www.youtube.com/watch?v=Bhdd2yy5JZM

...si inca unul, tot frantuzesc, tot ADEVARAT... (despre orfanii celui de-al doilea razboi mondial) il gasiti aici pe youtube in intregime in franceza cu subtitrare in engleza
http://www.youtube.com/watch?v=gGN672f_qPw


Vizionare placuta!

am intrat intr-un fel de tunel al timpului care ne absoarbe si ne consuma energiile

Cred ca asistam la o scadere a nivelului de cultura, iar drama pleaca din liceu, pentru ca profesorii sunt prost platiti, nu sunt motivati, sunt hingheriti, si chiar ei nu au avut acces, cand si-au facut studiile, la aceste informatii.


Am ajuns ca atunci cand tin un curs si spun un nume, Elvira Popescu, de exemplu, sa intreb: stiti cine a fost? Dincolo de faptul ca in Bucuresti exista o sala de spectacol cu numele ei… Sau spun: Panait Istrati. Si se lasa o tacere desavarsita. Nimeni nu a auzit de Panait Istrati, dintre studenti. Si mai vreau sa spun ca studentii din provincie sunt mai bine pregatiti din liceu decat cei din Bucuresti. Probabil ca aici tentatiile sunt mai mari, orasul se dezvolta vertiginos, am intrat intr-un fel de tunel al timpului care ne absoarbe si ne consuma energiile. Cred ca daca se doreste o reforma a invatamantului, ea trebuie facuta si la acest nivel, sa vedem ce am aruncat in ’90 – pentru ca de multe ori am aruncat, o data cu apa, si copilul – si sa vedem ce trebuie pastrat       Interviul in intregime il gasiti aici.

Mi-e sete...

M-am trezit de trei ori asta noapte (de trei ori in plus fata de x treziri „normale“: mami, vreau apa, mami mi-e frig, scoate ma‘ degetu‘ ala din gura ca-mi toci creierii cu sunetele alea…) o sete imensa, genunchii moi... habar n-aveam de unde si de ce. Drept ca ce-am mancat aseara era cam sarat, (da‘ nu-i prima data; daca face altul mancare, te bucuri c-a facut-o, ii multumesti, mai torni ceva apa/sos de rosii si papi doua portii in loc de una). Langa chiuveta mi-am adus aminte... visasem... 

Sa fac o paranteza. Una mai lunga, OK?

Acum cateva luni, un coleg ma intreaba ce-as face, daca as avea bani destui si n-ar mai trebui sa merg la lucru. Un fel de “hobby”, sau care-ar fi jobul meu “de vis”. M-a durut intrebarea. Pentru ca am un job atat de frumos cum n-am visat vreodata… (sa-mi iertati “luatul pe dealuri”; am un job foarte cool. In plus, de cand am 2 ani visez sa am copii, sa stau acasa si sa ma ocup de ei. Si sa am un sot care merge la lucru. hihihhhihih) si totusi, a trebuit sa recunosc ca jobul “visurilor mele” este altul decat cel prezent. Si ca a ramas, peste decade, acelasi: invatator/ profesor/mentor (ok, recunosc ca am vrut sa devin, printer altele: sofer de TIR, pshiholog, medic pshihiatru, medic pediatru, teolog, professor de limba engleza, tamplar, designer de interior, poet, educatoare in casa de copii, etc. Dar visele astea au fost “trecatoare”).

Si nu m-as face dascal oriunde, ci in oraselul/comuna din care vin… Ar fi singurul “multumesc” adevarat pe care l-as putea aduce locului in care m-am nascut, in care m-au durut si m-au bucurat atatea, oamenilor carora m-au creat, modelat, mi-au dat suflare “de creatie”… ca poate le-as fi dascal copiilor copiilor lor… As aduce la un loc experienta de viata a unui calator poposit prin halte, unele uitate, parasite, altele “furnicate” de milioane de alte vietuitoare, la fel de neimportate ca o cana goala de ceai… si-as pune-o pe tava, as povesti, as da de gandit, as mangaia un crestet de copil “razvratit” (cu tatal alcoolic si mama in Spania la capsuni, care nu stie mai mult decat facebook si discoteca) as incuraja copiii sa-si puna intrebari… Si mai presus de toate, i-as iubi. I-as iubi pe toti!

Meseria de dascal imi pare azi neomenesc de slab recunoscuta/respectata moral/ideologic/economic si pe toate planurile... Daca un professor are 200 de euro salar pe luna, se imbraca din acesti 200, plateste incalzirea si mancarea din astea 200, normal ca nu e atat de cool ca 50 cents. Un copil de clasa a V-a, cu mobil nou (mirosind a capsuni proaspeti din tari insorite), laptop, conectare la internet “flat rate” si buget (ne)limitat (evident mai mare decat 200), nu vede in el nimic de respectat/ urmat, daramite bun destul sa i se dea atentia in timpul orelor. “E un looser si gata”. Am avut o multime de dascali in viata, spun cu mare placere ca am dascal(i) si in ziua de azi, la munca... Pe cei din scoala i-am iubit cel mai mult. Ori au fost ei altfel, ori am iubit eu cu inima de copil. Ori amandoua…

Aseara am vazut un show scurt (http://petermannion.co.uk/?p=40#more-40) despre felul in care scoala distruge creativitatea copiilor, treaba asta ma urmareste oricum de ani de zile. Imi aduc aminte in liceu ca fostul diriginte (Romana si Latina) ne-a zis o data: “chiar azi povesteam cu domnul profesor Covaci (fizica) ca aveti o incapacitate imensa de a gandi”. Era atat de adevarata fraza ca m-a taiat pana la os. Stateam naucita. Si naucita am ramas pana in ziua de azi. Peste ani, am reusit -marea performanta- de a intreba (numai in gand, bineinteles) “domnule diriginte, stiti ca am face orice sa ne scapam de povara asta… unde e cartea care ne invata sa gandim?” As fi citit-o, as fi mancat-o, as fi pus “burta pe ea”, as fi invatat-o pe derost… (numai ca, paradoxal, nu inveti sa gandesti invatand pe derost, nu-i asa?).

Mi-am indragit enorm profesorii. Sunt foarte bucuroasa ca, daca copiii mei nu, macar nepotii –din partea surorilor- au privilegiul sa fie elevii acelorasi oameni ca si mine… (Din pacate insa, oamenii pe care i-am cunoscut eu, au renuntat, partial, la stilul de predare ce l-au avut “pe vremea mea”… din motive pe care le respect.)

Mi-am indragit enorm profesorii. Si am visat sa fiu ca unul dintre ei, cu toate ca, elev fiind, i-am dezamagit destul de consistent… Cel de fizica imi zice si in ziua de azi ca (dintre milioanele de lucruri existentiale ce ni le-a „predat“/ adus la cunostinta/ prezentat/ povestit) eu una imi aduc aminte numai lucrurile cele mai putin importante. (Odata ne-a spus, visator: voi habar n-aveti ce frumos e sa vezi dealuri, ca aici in Dumbraveni; am crescut intr-un loc in care era numai campie…)

Inchid paranteza. Parantezele.

… am visat ca eram inapoi “acasa” in Dumbraveni, ca eram in clasa si predam. Era ceva leagt de matematica, treaba era serioasa, multa materie, relativ greu, si era MUSAI ca acesti copii sa treaca examenul (era bac-ul?). Adica pentru mine era musai sa-i “castig” cumva de partea mea… si dup-aia sa le predau, vere. Galagie in clasa, nu asculta nici dracu’. Am bagat o gluma, am incercat tricuri bine poleite, nimic. NIMIC, oameni buni, nimic. Aia continuau sa palavrageasca unii cu altii. De-odata imi trece prin cap: ia uite ca sunt si alti copii aici, care nu-s de bac… is mai mici (ca varsta. Erau si niste sugari, faceau galagie infernala). (Haoleu, Elena, ai uitat sa optimizezi procesu’. Fire-ar a’ dracu’ de talent non-organizational ce esti!). Dau afara copii, raman cu 5 in clasa. Cateva secunde au fost limpezi. Ma-ntorc catre tabla. Palavrageala din nou. Ma-ntorc la ei, incerc din nou talentu’ (chestii de eram sigura 1000% ca functioneaza). Nimic. NIMIC. Fratilor, nimic. Copiii aia vorbeau mai departe linistiti unii cu altii, unu’ scria sms la mobil, unu’ vorbea tare cu altu’ din a treia banca…

M-am arunca in scaunul de la catredra, ca un taur lovit in moalele capului. In viata voastra n-o sa treceti nici un examen. Iesiti afara!

M-am trezit din vis cu picioarele inmuiate, stoarsa de vlaga... asa cum am iesit, cu ani in urma, de la un examen oral dureros; picasem un examen cu un profesor...

„Mi-e tare frig in suflet,

mi-i sete“ -tace ghiata-
„Imi arde cerul gurii,

                      complice
Azi noapte mi-am picat

examenul cu viata…”