(Articolul asta a fost scris in 2013, pe cand unele orase de la malul Dunarii au fost inundate...)
Am
pierdut de cateva ori in viata, dar n-am pierdut cine stie ce –fizic vorbind- ca
n-am avut prea mult. Punctul de varf, la 22 de ani. Nu pot zice ca am pierdut TOT
ce-am agonisit intr-o viata, pentruca atunci inca nu traisem O VIATA: nu cladisem
o casa cu efort propriu, n-am trecut prin foc, apa ori cutremur, care sa-mi fi furat haine,
masina, gard, perna…
Nu
stiu cum ii aia sa pierzi tot ce ai intr-o apa. Si nu stiu ce-as putea spune unui om
care trece prin astfel de situatie. (Asa cum n-as sti ce sa spun unui om ce si-a pierdut sotia, fiul, mama; as sti numai sa-l iau in brate si sa tac…)
Inundatiile
din Passau/ Deggendorf, la marginea Dunarii, au fost doar la cativa kilomeri de
noi. N-am apucat s-ajut fizic pe nimeni, desi sute de voluntari civili au paricipat
la curatarea zonelor afectate. Firma la care lucrez a organizat o sambata de “munca in
echipa”: curatare a namolului. N-am mers; era ziua puiului cel mare
si imi promisesem demult ca n-am sa fac nimic special sambata aia inafara de a sta cu
el… N-am fost nici macar inspirata sa fac o prajitura pentrucolegii care au lucrat,
sau macar sa le fi cumparat o lada de cola/bere…
Nu
stiu ce-i aia sa pierzi tot. Dar cunosc cativa oameni care au pierdut in viata TOTUL. Unii din
ei de mai multe ori. Si, cei care n-au innebunit, sunt de o intelepciune dementa. Nu-i
afecteaza nimic, nu se lasa coplesiti de vorbe, de fapte, de gesturi…
Nici n-are rost sa ma mai intreb de unde, Doamne, atata apa,
atata namol dintr-o data?!
Nu-i treaba magarului de unde beau (p)loile apa.
sursa foto:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu