Autobuzul plin ochi.
Stateam in picioare, tinand cu o mana un pusti ce-l duceam la scoala, iar cu cealalta mana ma tineam bine de-o bara...
Langa noi, o femeie de varsta medie, tot in picioare, dar cu fata catre doi copii ce sedeau. Si la fiecare curba, femeia "cadea" (cu pieptul) peste ei. Fara sa se scuze... cadea se ridica, apoi cadea din nou. La inceput am crezut ca-i gluma, poate asa au crezut si copiii... Dup-aia a-nceput sa li se faca frica: femeia se apleca spre ei -fara ca autobuzul sa se mai afle in vreo curba- sus-jos, sus-jos, ca un copil din orfelinat care se apleaca si se ridica ritmic... Asa ca si-au infascat ghizdanele si-au disparut mai in spate...
Incepuse sa tipe "n-am aer!" "nu pot respira!", "n-am aer!". In coltul ochilor ii dadusera lacrimi... si batea mai departe "mataniile" copilului parasit, urmarind parca o melodie trista, pe care nici unul din noi n-o intelegeam.
"prinde-te cu amandoua mainile de bara! Cu amandoua!" i-am ordonat pustiului cu care eram.
Am prins-o de mana "doamna, puteti sedea aici, vedeti, copiii v-au cedat locul".
"N-am aer! N-am aer" tipa ea cu ochii inchisi. Si se aseza intr-un tarziu pe scaun, mai mult impinsa decat cu voia. (Poate ca am gresit, dar imi-era teama ca o sa cada la vreo curba daca mai ramane in picioare...)
Pret de cateva statii, aceleasi miscari, aceleasi sunete, aceeasi panica. Si aceleasi raspunsuri, ale vocii ce-o mangaia pe mana:"Linistiti-va, doamna, e totul in regula. Nu va fie teama"
"Copiii rad de mine. N-am aer! Nu pot sa respir"
"Stati linistita, doamna. Stati linistita"
Intr-un tarziu a trebuit sa coboram. "Doamna, eu cobor aici..." i-am spus cu vocea gatuita de emotie...
"N-am aer! N-am aer! Copiii rad de mine" Si lacrimile curgeau mai departe din ochii inclestati de groaza...
Am urmarit, cu ochii, autobuzul...
"N-am aer! N-am aer!" de data asta, fara nici un raspuns...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu