Ca multe alte femei care ajung la varsta pensiei (30 de ani) si se plictisesc (job fulltime+familie+barza programata sa vina+++...), am inceput sa fac si eu scoala de soferi...
Bai tata, nush' oi fi eu antitalent desavarsit 'au ba. Da' unii fac scoala de soferi (din placere) altii, vorba lui sor'mea, fac facultatea de soferi (adica o gata pana la urma, da' cu greu) sau chiar doctoratul de soferi (cei care vomita cand merg la condus)... Äh, cam din ultima categorie fac si eu parte, asa ca nici n-am stat sa numar cate ore de conducere am facut pana acum. Ca sa nu mi se faca si mai tare rau. Si sa nu revad cu ochii mintii -de un milion de ori- chestii minunate pe care mi le-as fi cumparat cu banii respectivi (genti, hainute, papucei -marimea 42 evident- cosometice... coafor...) daca nu incepeam scoala asta, bat-o cucu'.
Mda, nu prea ai motive sa vomiti, la scoala de soferi, nu-i asa? Nö, nici neurodermita, nici diaree, nici nesomn, nici putere de concentratie si rabdare ZERO dupa orele de condus...
In fond, TU esti aia care a vrut, nu te-a pus nici tata nici partidu'. Tu cu manutele tale ai semnat hartiile si ti-ai tot facut calcule ce job mai bun si mai lat decat cel actual ai avea DACA ai avea si carnet...
Treaba cea mai faina a fost teoria. Baieti, adica fetite, teoria e fix albina pe langa condusul proppriu-zis, mai ales daca, fetita de la tara fiind, n-ai condus pana la 30 de ani nici macar o caruta, ci numai caruciorul de bebe...
Ia sa insiruim cateva din momentele de sperietura maxima din timpul condusului:
Prima data cand am calcat 50/h: uite-al naibii ca masina asta e la fel de stabila ca la 4/h. Deci daca nu ma uit la tahometru, adios "feeling" pentru cat am la ora.
Prima data cand am trecut pe rosu: "hä, ce opreste instructorul asta asa brusc? Doar n-am facut nici o greseala!"
Prima data cand era sa omor un om pe zebra: "'tu-i ceapa lui, acum si-o gasit si asta sa treaca!" Si concomitent: "mama, ce usor pot omori la volan!"
O data mi-a aparut in stanga un copil pe bicicleta, asta cand intre mine si bordura erau 30 de centimetrii distanta. Si chiar in secunda aia voiam sa trag un pic dreapta, ca parca prea eram in mijlocul drumului...
Prima data pe autostrada; instructorul zice sa depasesc tirul de langa mine in tunel+curba+100/h: "Doamneeeeeeee, io nu vad nimic in fata mea, ajutoooor!"
Prima intrare pe autostrada: "unde puii mei sa intru ca nu este loc?"
Ma doare si ma ustura si buzunarul, da nu ma pot inneca chiar la mal. Incetu' cu incetu' parca (intre)vad lumi-speranta de la capatul... efortului. Nu stiu cat mai dureaza pana am voie sa intru la examenul practic, da' ma gandesc ca max 2-3 saptamani. Norocul meu e ca instructorul e om rabdator si cu nervii antrenati: o mai fi vazut el destule proaste inaintea mea, ca nu degeaba are parul alb...
Am si io o intrebare: creierul meu refuza sa faca ce-i spun, adica nu prea face cu placere efort (rezulta repulsie, greata, voma), de ce nu e si el ca stomacul de ex., organ care se bucura la maxim cand ii dai de munca/de macinat/de descompus?
Si mai mult decat atat, daca sunt constienta ca creierul meu isi "largeste" sfera de intelegere si procesare de informatii+luat decizii in timpul orelor de conducere, de ce naiba NU MA BUCUR de chestia asta cand merg sa conduc, de ce nu pot sa savurez "binecuvatrarea" in creier in loc sa imi repet de un miliard de ori: "esti o tampita, chestia asta nu trebuia s-o incepi, n-ai sa conduci niciodata, nici cu carnet; ti-i frica!"
Parca ma vad cu carnetul in mana: nu mai las picior de om la volan, sa conduc NUMA IO, sa-mi treaca tremuratul genunchilor, ceapa masii de treaba!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu