joi, 5 august 2010

Eu cand sunt mare vreau sa ma fac... batrana

Cu mama m-am plimbat cand eram mica. Cu mama de mana, prin sat. Si treceam adesea pe langa vre-o batranica, care pedanta si finuta, care imbracata cu portul stramosesc... Si mama imi strangea mana, ca sa nu cumva sa uit sa "salut frumos". Pentru ca doamna sau lelea duceau cu ele un aer aparte, ce impunea respect. Doamna, spunea mama, era "fosta mea pedagoga", fosta casierita de la posta, mama domnului procuror, si-asa mai departe. Iar lelea era "lelea Ana care face prescuri", "lelea Catinca, din Lepindea, de unde-i bunica-ta", "lelea Marie Purime, care ne dadea mere de vara cand eram mici"...

Mama se oprea si povestea cu ele doua-trei vorbe. Eu nu indrazneam, asa cum azi n-as indrazni sa scot o vorba daca-as da de Dalai-Lama pe strada... Aflasem cu timpul -ascultand schimbul lor de vorbe- ca doamna cutare a pierdut doi fii intr-un accident stupid de masina. Si de cate ori vorbea isi aducea aminte de ei, si mamei ii dadeau lacrimile ca unui copil... Cealalta doamna crescuse un nepot care azi nu mai vrea sa stie de ea. Cealalta era pedanta si fina, cu vorbe calculate, la fel ca pe vremurile cand ii fusese pedagoga mamei...

Le iubeam pe toate femeile astea cu riduri si pielea zbarcita, mai ales pe lelea care facea prescuri, ca ne dadea noua cornul de prescura, la iesirea din biserica... Pe ea o iubeam cel mai mult: era tanara cand i s-a spus ca i-au gasit sotul mort. Si-a lesinat de durere, sau a cazut intr-un somn adanc, nu stiu. Si s-a trezit abea dupa inmormantare... Ramasa cu 3 copii sa-i creasca singura, femeia asta slaba si usor garbovita, care aproape nu mai avea dinti in gura, era pentru mine cea mai sfanta icoana... O icoana a vietii, a sacrificiului, a uitarii de sine. A intelepciunii...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu