Copii ascultatori

Mama isi dorea copii cuminti (saraca, numai dintr-astia n-a avut). Ne spunea ca un copil trebuie sa asculte de parinte  "chiar daca parintele ii spune sa treaca prin foc. Ca parintele nu-ti vrea niciodata raul". De acord numai cu ultima propozitie. (Ce te faci daca te nasti dintr-o mama care moare de frica la aparitia unui caine -exemplu: subsamnata. Alte mame iti si umplu capul cu idei de gen "stai langa mami, cainele musca"... Trebuie si tu, fiul ei, sa porti fobia asta toata viata?).

Aveam o viata simpla, "trebuia numai sa ascult"  (n-aveam voie sa iau decizii, n-aveam voie "sa fiu mare"). Ioi Isten, de cate ori am avut ocazia am sarait gardul ascultarii. Nu pentru ca eram pusa pe NU, "da' ce-s eu, soldat, s-ascult ordine?" Odata mama mi-a zis ca imi doreste sa am si eu "macar unul din copii asa neascultatori" ca mine, "s-apai ti-i aduce tu aminte de vorbele mele"... Ani la randul mi-au rasunat vorbele astea in creier...

De cateva luni stie si piticul sa spuna NU (cate-odata zice NU si fuge, alta data zice NU si sta sa vada reactia noastra).  Pe mine ma umfla rasul cand aud in jur parinti exasperati: "copilul meu are numai trei ani si nu mai asculta deloc" (parerea Psi: e bai cu tine, femeie, nu cu copilul). De fapt, ideea de refuz, care apare in jurul varstei de un an jumate- doi, e un semn de dezvoltare ABSOLUT NORMALA.

(Am avut si noi parte si "faze tari": pe la inceputuri, puiul se trantea pe jos -poate ca in total de 4 ori in aproape 10 luni. Ori a luat-o la cocoasa, ori cate o alta pedeapsa cand se ingrosa gluma.  Acum stie -cat de cat- capitolele la care mami si tati NU NEGOCIAZA: butonatul aragazului, jocul la priza/fierbator, cerut bomboane in magazin in mod isteric... etc. In rest, nu e un dictator, nu e un pampalau, nu urmeaza instructiuni, ci are libertatea sa-si puna si el creierul la lucru, sa "ajute" la treburi marunte, sa se zbenguie, sa...)

Eu nu mi-am dorit niciodata copii ascultatori. Mi-am dorit ca, atunci cand nu asculta, decizia lor sa fie mai desteapta decat a mea.