M-am trezit de trei ori asta noapte (de trei ori in plus fata de x treziri „normale“: mami, vreau apa, mami mi-e frig, scoate ma‘ degetu‘ ala din gura ca-mi toci creierii cu sunetele alea…) o sete imensa, genunchii moi... habar n-aveam de unde si de ce. Drept ca ce-am mancat aseara era cam sarat, (da‘ nu-i prima data; daca face altul mancare, te bucuri c-a facut-o, ii multumesti, mai torni ceva apa/sos de rosii si papi doua portii in loc de una). Langa chiuveta mi-am adus aminte... visasem...
Sa fac o paranteza. Una mai lunga, OK?
Acum cateva luni, un coleg ma intreaba ce-as face, daca as avea bani destui si n-ar mai trebui sa merg la lucru. Un fel de “hobby”, sau care-ar fi jobul meu “de vis”. M-a durut intrebarea. Pentru ca am un job atat de frumos cum n-am visat vreodata… (sa-mi iertati “luatul pe dealuri”; am un job foarte cool. In plus, de cand am 2 ani visez sa am copii, sa stau acasa si sa ma ocup de ei. Si sa am un sot care merge la lucru. hihihhhihih) si totusi, a trebuit sa recunosc ca jobul “visurilor mele” este altul decat cel prezent. Si ca a ramas, peste decade, acelasi: invatator/ profesor/mentor (ok, recunosc ca am vrut sa devin, printer altele: sofer de TIR, pshiholog, medic pshihiatru, medic pediatru, teolog, professor de limba engleza, tamplar, designer de interior, poet, educatoare in casa de copii, etc. Dar visele astea au fost “trecatoare”).
Si nu m-as face dascal oriunde, ci in oraselul/comuna din care vin… Ar fi singurul “multumesc” adevarat pe care l-as putea aduce locului in care m-am nascut, in care m-au durut si m-au bucurat atatea, oamenilor carora m-au creat, modelat, mi-au dat suflare “de creatie”… ca poate le-as fi dascal copiilor copiilor lor… As aduce la un loc experienta de viata a unui calator poposit prin halte, unele uitate, parasite, altele “furnicate” de milioane de alte vietuitoare, la fel de neimportate ca o cana goala de ceai… si-as pune-o pe tava, as povesti, as da de gandit, as mangaia un crestet de copil “razvratit” (cu tatal alcoolic si mama in Spania la capsuni, care nu stie mai mult decat facebook si discoteca) as incuraja copiii sa-si puna intrebari… Si mai presus de toate, i-as iubi. I-as iubi pe toti!
Meseria de dascal imi pare azi neomenesc de slab recunoscuta/respectata moral/ideologic/economic si pe toate planurile... Daca un professor are 200 de euro salar pe luna, se imbraca din acesti 200, plateste incalzirea si mancarea din astea 200, normal ca nu e atat de cool ca 50 cents. Un copil de clasa a V-a, cu mobil nou (mirosind a capsuni proaspeti din tari insorite), laptop, conectare la internet “flat rate” si buget (ne)limitat (evident mai mare decat 200), nu vede in el nimic de respectat/ urmat, daramite bun destul sa i se dea atentia in timpul orelor. “E un looser si gata”. Am avut o multime de dascali in viata, spun cu mare placere ca am dascal(i) si in ziua de azi, la munca... Pe cei din scoala i-am iubit cel mai mult. Ori au fost ei altfel, ori am iubit eu cu inima de copil. Ori amandoua…
Aseara am vazut un show scurt (http://petermannion.co.uk/?p=40#more-40) despre felul in care scoala distruge creativitatea copiilor, treaba asta ma urmareste oricum de ani de zile. Imi aduc aminte in liceu ca fostul diriginte (Romana si Latina) ne-a zis o data: “chiar azi povesteam cu domnul profesor Covaci (fizica) ca aveti o incapacitate imensa de a gandi”. Era atat de adevarata fraza ca m-a taiat pana la os. Stateam naucita. Si naucita am ramas pana in ziua de azi. Peste ani, am reusit -marea performanta- de a intreba (numai in gand, bineinteles) “domnule diriginte, stiti ca am face orice sa ne scapam de povara asta… unde e cartea care ne invata sa gandim?” As fi citit-o, as fi mancat-o, as fi pus “burta pe ea”, as fi invatat-o pe derost… (numai ca, paradoxal, nu inveti sa gandesti invatand pe derost, nu-i asa?).
Mi-am indragit enorm profesorii. Sunt foarte bucuroasa ca, daca copiii mei nu, macar nepotii –din partea surorilor- au privilegiul sa fie elevii acelorasi oameni ca si mine… (Din pacate insa, oamenii pe care i-am cunoscut eu, au renuntat, partial, la stilul de predare ce l-au avut “pe vremea mea”… din motive pe care le respect.)
Mi-am indragit enorm profesorii. Si am visat sa fiu ca unul dintre ei, cu toate ca, elev fiind, i-am dezamagit destul de consistent… Cel de fizica imi zice si in ziua de azi ca (dintre milioanele de lucruri existentiale ce ni le-a „predat“/ adus la cunostinta/ prezentat/ povestit) eu una imi aduc aminte numai lucrurile cele mai putin importante. (Odata ne-a spus, visator: voi habar n-aveti ce frumos e sa vezi dealuri, ca aici in Dumbraveni; am crescut intr-un loc in care era numai campie…)
Inchid paranteza. Parantezele.
… am visat ca eram inapoi “acasa” in Dumbraveni, ca eram in clasa si predam. Era ceva leagt de matematica, treaba era serioasa, multa materie, relativ greu, si era MUSAI ca acesti copii sa treaca examenul (era bac-ul?). Adica pentru mine era musai sa-i “castig” cumva de partea mea… si dup-aia sa le predau, vere. Galagie in clasa, nu asculta nici dracu’. Am bagat o gluma, am incercat tricuri bine poleite, nimic. NIMIC, oameni buni, nimic. Aia continuau sa palavrageasca unii cu altii. De-odata imi trece prin cap: ia uite ca sunt si alti copii aici, care nu-s de bac… is mai mici (ca varsta. Erau si niste sugari, faceau galagie infernala). (Haoleu, Elena, ai uitat sa optimizezi procesu’. Fire-ar a’ dracu’ de talent non-organizational ce esti!). Dau afara copii, raman cu 5 in clasa. Cateva secunde au fost limpezi. Ma-ntorc catre tabla. Palavrageala din nou. Ma-ntorc la ei, incerc din nou talentu’ (chestii de eram sigura 1000% ca functioneaza). Nimic. NIMIC. Fratilor, nimic. Copiii aia vorbeau mai departe linistiti unii cu altii, unu’ scria sms la mobil, unu’ vorbea tare cu altu’ din a treia banca…
M-am arunca in scaunul de la catredra, ca un taur lovit in moalele capului. In viata voastra n-o sa treceti nici un examen. Iesiti afara!
M-am trezit din vis cu picioarele inmuiate, stoarsa de vlaga... asa cum am iesit, cu ani in urma, de la un examen oral dureros; picasem un examen cu un profesor...
„Mi-e tare frig in suflet,
mi-i sete“ -tace ghiata-
„Imi arde cerul gurii,
„Imi arde cerul gurii,
complice
Azi noapte mi-am picat
Azi noapte mi-am picat
examenul cu viata…”
