Fara orientare

Facem ce facem si, odata ajunsi pe alte meleaguri, din fosti prieteni, din membrii ai aceleiasi familii, ajungem niste competitori; ne furam/ mintim/ inselam unii pe altii pe cat de des avem ocazia. In plus, de fiecare data cand vorbim cu alte "natii", nu uitam sa ne facem propriul popor de rahat: vorbim in gura mare ca TOTI Romanii fura/ ca nu-s de incredere/ ca nu-s harnici, ca... ca... ca... Vai de el neamt, care aude o astfel de poveste de la mine. Isi face cruce cu limba-n ceriul gurii si ma ocoleste de azi inainte la cel putin un km distanta.

N-am vazut problema asta numai la Romani. Am vazut-o si la alte popoare. Insa, fie ai nostri sunt campioni, fie mi-s cei mai dragi -de-aia ca-s ai mei si gata, fara alte motive. Subiectiv vazut (ca numai asa pot, cand e vorba de "ai mei") ai mei reuesesc sa se urasca/ invidieze cel mai repede, si asta pe perioada cea mai indelungata. Sau pentru totdeauna. As putea scrie biblioteci intregi cu sapaturi, intepaturi, trageri de sfori si ite, intrigi de roman politist, procese interminabile, sute de mii de euro date pe apa sambetei. Toate astea numai din povesti cu Romani ai trecutului meu glorios in Stuttgart. Noroc ca n-am fost niciodata victima...

Cand venim in alte tari, in primul rand suntem manati de vise, sperante, euforii. Avem o lista lunga, SF, cu planuri de mai bine: financiar, psihic, educational, tara care "ne adopta" promite multe. O vreme traim in euforie, dup-aia ne dam cu capu' de perete ca intre "ce am crezut" si "ce este de fapt"  se intinde o gura mare de prapastie. Suntem deprimati, irascibili, dezorientati. Atat de tare ca si mama daca ne suna sa ne intrebe "ce mai faci? ti-ai gasit servici?" ne provoaca, daca nu diaree, macar voma. Daramite vreun amic, vreo sora sau vreun var, care face o gluma nesarata... Asta e momentul propice in care incepem sa aruncam cu cacat unii in altii: cutare ne-a mintit cand ne-a chemat la el, cutare a zis ca ne-ajuta, da' nici el nu cunostea bine limba si sistemul, cutare a vrut sa ne fure cand ne-a luat la el in chirie (nota bene: NICI UN NEAMT NU TE IA IN CHIRIE DACA NU AI SERVICIU!) etc. etc. etc.

Nu exista o reteta despre CUM SUPRAVIETUIM IN ALTA TARA CEL MAI SIMPLU. Dar exista o reteta CUM SA NE TAIEM CRACA CU SIGURANTA: hai sa tragem fiecare spuza numai la turta proprie! Daca ne-am prins care e faza cu sistemul de invatamant, sa nu o spunem nimanui. Pai daca copiii mei n-au decat 6 clase, de ce sa aiba copiii tai mai multe? Hai sa luam in ras orice efort al unui Roman venit de mai demult pe aceleasi meleaguri, care spune ca nu poti supravietui in Germania fara sa vorbesti Germana. Ca noi suntem mai dastepti! Hai sa -pe motiv ca "l-am ajuta" pe noul venit- ii vindem cacaturi gasite -gratis- si adunate in soprul din spatele casii cu preturi exorbitante: "iti fac un pret bun, ca ne cunoastem".  Hai sa ne cerem unii altora lucruri/bani imprumut si sa uitam sa le restituim. Hai sa ne vorbim pe la spate cat e Elena de grasa, cat e de fraiera ca nu trage mai multe sfori la locul de munca. Si daca e ardeleanca, sa nu uitam sa-i spunem intamplari din "copilarie" cand noi, veneam din alte parti ale tarii catre Ardeal sa vindem arpagica. Si cum ii fraieream noi pe ardelenii aia, mama lor de tantalai!

 Va jur, adunati in 10 ani atatea fructe -de integrare, progres, intelegere a sistemului, invatare a culturii, mentalitatii tarii "de adoptie" etc.- cat aduna altii in 2 luni. De-aia pentru ca o sa va luptati singuri. Noi suntem dastepti, nu suntem ca altii, nu-i asa? Numai ca altii se numesc Greci, Croati, Camerunieni, Japonezi, Indieni. Niste fraieri, dom'ne!

Poate ne lipseste o gena. Poate suntem prea mandri de trecutul nostru glorios, in care ne-amvandut si tradat, cand domnitori, cand teritorii vecine, cand aliati. Si cum sa renuntam noi la o astfel de sfanta traditie?




PS
Eu nu dau lectii nimanui, eu observ.  Consider -daca-mi permiteti- ca nu putem face progrese decat impreuna. Dar voi faceti cum credeti...

In plus as da orice sa mentin "deasa" ocazia -pe meleagurile astea- in care copiii mei aud DIALOG in limba Romana. Deocamdata e singura limba pe care o vorbesc cel mai bine si singura in care "ingerasule" suna autentic. (Am zis ca nu pot judeca decat subiectiv, da?). Iata de ce:


EU: vrei mancare?
COPILUL: vrei mancare! (ar vrea sa zica "vreau"...)


COPILUL: mami, asa-i ca-s frumoasa? (e baietel)

Recomandare de film...

unul despre trupa simplu (smiley, crbl, connectR, prietenia si scara de valori a "copiilor de cartier")
http://www.youtube.com/watch?v=6Sy4uwBSku8

si unul (ultimul?!) al lui Sergiu Nicolaescu: Poker (despre calcatul in picioare fara limite, lipsa de respect si felul "Romanesc" de a incheia afaceri)
http://www.youtube.com/watch?v=D7RGEwV-Nxo

Ambele sunt gratis de vazut pe youtube.


Mai am sa va recomand un film frantuzesc ADEVARAT, din pacate pe youtube e numai trailerul (aici in Germana...) despre sansa (anume 0%) copiilor din familie/ mediu sarac -din Franta- de a ajunge la un job normal
http://www.youtube.com/watch?v=Bhdd2yy5JZM

...si inca unul, tot frantuzesc, tot ADEVARAT... (despre orfanii celui de-al doilea razboi mondial) il gasiti aici pe youtube in intregime in franceza cu subtitrare in engleza
http://www.youtube.com/watch?v=gGN672f_qPw


Vizionare placuta!

am intrat intr-un fel de tunel al timpului care ne absoarbe si ne consuma energiile

Cred ca asistam la o scadere a nivelului de cultura, iar drama pleaca din liceu, pentru ca profesorii sunt prost platiti, nu sunt motivati, sunt hingheriti, si chiar ei nu au avut acces, cand si-au facut studiile, la aceste informatii.


Am ajuns ca atunci cand tin un curs si spun un nume, Elvira Popescu, de exemplu, sa intreb: stiti cine a fost? Dincolo de faptul ca in Bucuresti exista o sala de spectacol cu numele ei… Sau spun: Panait Istrati. Si se lasa o tacere desavarsita. Nimeni nu a auzit de Panait Istrati, dintre studenti. Si mai vreau sa spun ca studentii din provincie sunt mai bine pregatiti din liceu decat cei din Bucuresti. Probabil ca aici tentatiile sunt mai mari, orasul se dezvolta vertiginos, am intrat intr-un fel de tunel al timpului care ne absoarbe si ne consuma energiile. Cred ca daca se doreste o reforma a invatamantului, ea trebuie facuta si la acest nivel, sa vedem ce am aruncat in ’90 – pentru ca de multe ori am aruncat, o data cu apa, si copilul – si sa vedem ce trebuie pastrat       Interviul in intregime il gasiti aici.

Mi-e sete...

M-am trezit de trei ori asta noapte (de trei ori in plus fata de x treziri „normale“: mami, vreau apa, mami mi-e frig, scoate ma‘ degetu‘ ala din gura ca-mi toci creierii cu sunetele alea…) o sete imensa, genunchii moi... habar n-aveam de unde si de ce. Drept ca ce-am mancat aseara era cam sarat, (da‘ nu-i prima data; daca face altul mancare, te bucuri c-a facut-o, ii multumesti, mai torni ceva apa/sos de rosii si papi doua portii in loc de una). Langa chiuveta mi-am adus aminte... visasem... 

Sa fac o paranteza. Una mai lunga, OK?

Acum cateva luni, un coleg ma intreaba ce-as face, daca as avea bani destui si n-ar mai trebui sa merg la lucru. Un fel de “hobby”, sau care-ar fi jobul meu “de vis”. M-a durut intrebarea. Pentru ca am un job atat de frumos cum n-am visat vreodata… (sa-mi iertati “luatul pe dealuri”; am un job foarte cool. In plus, de cand am 2 ani visez sa am copii, sa stau acasa si sa ma ocup de ei. Si sa am un sot care merge la lucru. hihihhhihih) si totusi, a trebuit sa recunosc ca jobul “visurilor mele” este altul decat cel prezent. Si ca a ramas, peste decade, acelasi: invatator/ profesor/mentor (ok, recunosc ca am vrut sa devin, printer altele: sofer de TIR, pshiholog, medic pshihiatru, medic pediatru, teolog, professor de limba engleza, tamplar, designer de interior, poet, educatoare in casa de copii, etc. Dar visele astea au fost “trecatoare”).

Si nu m-as face dascal oriunde, ci in oraselul/comuna din care vin… Ar fi singurul “multumesc” adevarat pe care l-as putea aduce locului in care m-am nascut, in care m-au durut si m-au bucurat atatea, oamenilor carora m-au creat, modelat, mi-au dat suflare “de creatie”… ca poate le-as fi dascal copiilor copiilor lor… As aduce la un loc experienta de viata a unui calator poposit prin halte, unele uitate, parasite, altele “furnicate” de milioane de alte vietuitoare, la fel de neimportate ca o cana goala de ceai… si-as pune-o pe tava, as povesti, as da de gandit, as mangaia un crestet de copil “razvratit” (cu tatal alcoolic si mama in Spania la capsuni, care nu stie mai mult decat facebook si discoteca) as incuraja copiii sa-si puna intrebari… Si mai presus de toate, i-as iubi. I-as iubi pe toti!

Meseria de dascal imi pare azi neomenesc de slab recunoscuta/respectata moral/ideologic/economic si pe toate planurile... Daca un professor are 200 de euro salar pe luna, se imbraca din acesti 200, plateste incalzirea si mancarea din astea 200, normal ca nu e atat de cool ca 50 cents. Un copil de clasa a V-a, cu mobil nou (mirosind a capsuni proaspeti din tari insorite), laptop, conectare la internet “flat rate” si buget (ne)limitat (evident mai mare decat 200), nu vede in el nimic de respectat/ urmat, daramite bun destul sa i se dea atentia in timpul orelor. “E un looser si gata”. Am avut o multime de dascali in viata, spun cu mare placere ca am dascal(i) si in ziua de azi, la munca... Pe cei din scoala i-am iubit cel mai mult. Ori au fost ei altfel, ori am iubit eu cu inima de copil. Ori amandoua…

Aseara am vazut un show scurt (http://petermannion.co.uk/?p=40#more-40) despre felul in care scoala distruge creativitatea copiilor, treaba asta ma urmareste oricum de ani de zile. Imi aduc aminte in liceu ca fostul diriginte (Romana si Latina) ne-a zis o data: “chiar azi povesteam cu domnul profesor Covaci (fizica) ca aveti o incapacitate imensa de a gandi”. Era atat de adevarata fraza ca m-a taiat pana la os. Stateam naucita. Si naucita am ramas pana in ziua de azi. Peste ani, am reusit -marea performanta- de a intreba (numai in gand, bineinteles) “domnule diriginte, stiti ca am face orice sa ne scapam de povara asta… unde e cartea care ne invata sa gandim?” As fi citit-o, as fi mancat-o, as fi pus “burta pe ea”, as fi invatat-o pe derost… (numai ca, paradoxal, nu inveti sa gandesti invatand pe derost, nu-i asa?).

Mi-am indragit enorm profesorii. Sunt foarte bucuroasa ca, daca copiii mei nu, macar nepotii –din partea surorilor- au privilegiul sa fie elevii acelorasi oameni ca si mine… (Din pacate insa, oamenii pe care i-am cunoscut eu, au renuntat, partial, la stilul de predare ce l-au avut “pe vremea mea”… din motive pe care le respect.)

Mi-am indragit enorm profesorii. Si am visat sa fiu ca unul dintre ei, cu toate ca, elev fiind, i-am dezamagit destul de consistent… Cel de fizica imi zice si in ziua de azi ca (dintre milioanele de lucruri existentiale ce ni le-a „predat“/ adus la cunostinta/ prezentat/ povestit) eu una imi aduc aminte numai lucrurile cele mai putin importante. (Odata ne-a spus, visator: voi habar n-aveti ce frumos e sa vezi dealuri, ca aici in Dumbraveni; am crescut intr-un loc in care era numai campie…)

Inchid paranteza. Parantezele.

… am visat ca eram inapoi “acasa” in Dumbraveni, ca eram in clasa si predam. Era ceva leagt de matematica, treaba era serioasa, multa materie, relativ greu, si era MUSAI ca acesti copii sa treaca examenul (era bac-ul?). Adica pentru mine era musai sa-i “castig” cumva de partea mea… si dup-aia sa le predau, vere. Galagie in clasa, nu asculta nici dracu’. Am bagat o gluma, am incercat tricuri bine poleite, nimic. NIMIC, oameni buni, nimic. Aia continuau sa palavrageasca unii cu altii. De-odata imi trece prin cap: ia uite ca sunt si alti copii aici, care nu-s de bac… is mai mici (ca varsta. Erau si niste sugari, faceau galagie infernala). (Haoleu, Elena, ai uitat sa optimizezi procesu’. Fire-ar a’ dracu’ de talent non-organizational ce esti!). Dau afara copii, raman cu 5 in clasa. Cateva secunde au fost limpezi. Ma-ntorc catre tabla. Palavrageala din nou. Ma-ntorc la ei, incerc din nou talentu’ (chestii de eram sigura 1000% ca functioneaza). Nimic. NIMIC. Fratilor, nimic. Copiii aia vorbeau mai departe linistiti unii cu altii, unu’ scria sms la mobil, unu’ vorbea tare cu altu’ din a treia banca…

M-am arunca in scaunul de la catredra, ca un taur lovit in moalele capului. In viata voastra n-o sa treceti nici un examen. Iesiti afara!

M-am trezit din vis cu picioarele inmuiate, stoarsa de vlaga... asa cum am iesit, cu ani in urma, de la un examen oral dureros; picasem un examen cu un profesor...

„Mi-e tare frig in suflet,

mi-i sete“ -tace ghiata-
„Imi arde cerul gurii,

                      complice
Azi noapte mi-am picat

examenul cu viata…”

La capat de... critici

E ora 22 a ultimei zile din an. In loc sa pip o tigara, sa-mi bat copiii sau sa ma uit la televizor, m-am gandit sa scriu tuturor carora le datorez un "multumesc". Am o familie imensa, un grup de prieteni interminabil. Asa ca n-am sa pomenesc nume, ca popa la pomelnic, da' am sa fac cateva categorii, in care, inculpatii sper sa se regaseasca.

In primul rand, mii de multumiri celor care habar n-au cum se scrie "proprietar" (de casa, ruina,pod, mansarda, gradina, pasune, loc de veci, etc) daramite sa stie ce e aia, dar imi dau sfaturi intepate/ considera sa imi dea un impuls de gen "ce pixu' meu de gradina ii asta?" "cand o sa gatati si voi cu santieru'", "de ce nu ti-ai luat (inca) un credit de la banca", etc. etc.

In al doilea, multumesc celor care imi spun ca-s groaznic de risipitoare (cuuuuum, de cate ori te duci la cumparaturi iti cumperi alte plase? Vaaaai, da' nu te gandesti la saraca planeta... Hmmm, dragilor, ultimele plase ce le-am avut in casa vi le-am dat VOUA. Cu mere, marmelada sau dracu stie ce cadouri am invenatat pentru voi. Sincer, nush cum v-a crescut pe voi mamica voastra, da' mama nu mi-a zis sa cer inapoi ambalajele. Nici macar de dragul planetei.) Si celor care imi insiruie liste cu leacuri babesti pentru boli pe care N-AM de gand sa le "prind" vreodata (gen cancer de  prostata?!) da' e bine sa stiu leacurile pe derost, just in case. Se mai razgandeste omu', nu?

Multumesc tuturor care, in viata lor n-au tinut un copil in brate, dar imi critica felul de a fi mama. Fara perdea, pe fata. Ca mi-s copiii obraznici, ca daca-i las asa mi se suie in cap de tot la anu' si-am sa vad io. De ce nu-i certi? Nu vezi ca asta mare il pocneste intr-una pe asta micu'? Nu iei nici un fel de masura? Vaaaaai, daca era al meu....  Le multumesc pentru ca ei nu vad ca alea 30 de minute in care copilul ar avea nevoie in sfarsit de o mama, mi le pun la dispozitie LOR, vizitatorilor, ca sa-i primesc si sa creez o atmosfera placuta in casa (daca io imi supraveghez/sfatuiesc/indrum/cert sau ma joc (cu) copiii 24 din 24 cand sunt acasa, chiar e musai sa continuu circul si cand am musafiri?). Unii sunt mai "politicosi", incep cu apropos-uri de genul "am vazut o emisiune la televizor in care un dresor de caini..."  No comment.

Premiul special merge tuturor care n-aveti o casnicie, nici barem o relatie subreda, dar imi dati de inteles cat de des se poate ca relatia cu sotul meu e o ruina, ca el ma inseala, de-abea asteapta sa fuga de tot din tara, ca n-o sa-mi mai vad copiii dupa un eventual divort. Hahahhahahaha, sunt bine crescuta,  ca de nu, v-as zice vreo doua inainte sa-mi intorc capul in partea celalta. Tot aici multumesc celor care, pe deasupra, fata de el sunt foarte prietenosi si mierosi... (Vaaai, Moses, da' ma poti duce pana acolo si acolo cu masina? Da, stiu ca aveti o familie fericita, Dumnezeu sa va tina asa cum sunteti...)


Multumesc in ultimul rand copiilor mei denaturati, degenerati, neascultatori, obraznici hiihiihhihiiihihih, ca se uita asa intrebator la mine cand zbier la ei. Ca am si io limitele mele (cam stramte, ce-i drept) si zbier din alte motive, nu (neaparat) ca m-ar fi suparat ei. Si le multumesc ca m-au lasat in liniste (relativ) in aceste 30 de minute in care am scris.


S-aveti parte de multumire. (Nu ca-mi pasa enorm de viata voastra) da' daca n-aveti, v-apucati sa-mi dati tot soiu' de sfaturi si la anu pe vremea asta iar ii musai sa va multumesc. Remember: whenever you feel like giving an advice, ESPECIALLY when nobody asked for, you just want to run away from your imbalanced life. Bite your tongue. It's better. I don't give a sheet on your advice!

Cu drag, de sub nameti

Asculta cum ninge Decembre
La geamuri, iubito, priveste,
Mai spune s-aduca si ceaiul...
Si focul s-aud cum trosneste...



Mi-e cald. Pe dinauntru mi-e cald. Inchei unul dintre cei mai frumosi ani din viata. Poate ca cel mai frumos...

S-aveti lumina, caldura (si bani sa platiti facturile aferente), timp sa respirati si sa cititi, oameni care sa va sustina si sa va sfatuiasca cu folos. S-aveti, nu mai multe decat pana acum, dar sa le-aveti mai intens. Sau mai constient.


Va imbratisez cu drag, dintr-un capat de lume, pe unde suntem numai noi si lupii...
Elena

Cea mai buna placinta de mere, "evar"

... mere coapte cu scortisoara. Fierbinti, lipicioase, usor acrisoare... mmmmhhhh
(nemtii scot casuta si umple locul ramas cu martipan si stafide; asta e varianta " de luxe")